Cand afara ploua
Cui ii place timpul asta ploios de afara, sa ridice mana in sus… asa ca pe timpurile pionieratului, cand nu aveai dreptul sa te exprimi pana nu ridicai mana in sus si obtineai permisiunea profesorului (si nu era vorba doar de o singura ridicare a mainii in sus, dar era obligatoriu ca ambele coate sa-ti fie lipite de masa). E greu sa-mi placa aceasta dupa-amiaza de duminica, pentru ca e friguroasa de e mijlocul iernii si ploua uracios. Ce poti sa faci pe un astfel de timp cand esti singur in casa? La sigur nu mergi la plimbare (cel putin nu eu si nu acum). Dormi pana mai tarziu, privesti televizorul, mai citesti ceva, mai vorbesti la telefon si dupa aceea plin de plictiseala incepi sa te gandesti. Asa am facut eu azi.
Ma gandeam ca suntem sclavii propriei vieti. Actiunile ne sunt mereu dictate de un orar. La gradinita tre sa mergi de la ora x pana la ora y, iar de sarbatori esti aproape obligat sa reciti poeziile prostesti despre Mos Cracila si insotitoarea lui, despre cat de frumoase sunt ouale vopsite si tot asa. La scoala si facultate acelasi cantec plictisitor. Apoi te angajezi si mergi la serviciu regulat, iar daca ai propriul business, atunci i-ati adio la de la weekend-uri si liniste sufleteasca. Concluzia e ca ori stai in sistem si supravietuiesti, ori iesi de acolo si ramai singur. Dar asta e gruz, si nu imi plac gandurile astea, deaceea incep sa ma gandesc la altceva mai vioi, desi tot legat de sistem.
Astfel, cum ar fi daca intr-o buna zi te duci la oficiu imbracata in stilul reginei Elizabeta a II-a, adica cu peruca sub care posibil misuna paduchii, rochii largi cu decolteuri la fel de largi. Te asezi regeste in fotoliu, la telefon raspunzi cu “yes, sir”, semnezi documente cu penita muiata in cerneala, iar in pauze, pe timp de vara fierbinte, iesi dupa o cafea sau apa avand umbrela de soare deasupra capului.
A doua zi, iti vezi sefa cu schimb mortal de look. In locul coafurii ingrijite de culoare blonda vezi parul adunat “arici”, ochii vopsiti in culoarea neagra, din nas si limba ii atirna cateva perechi de cercei, unghile vopsite si ele in negru, imbracata in haine de piele, cu manusi cu degetele taiate. O vezi cum se apropie de oficiu pe un Harley beton, intra la ea in cabinet pufaind din tigara si trimite prin email tuturor un mesaj: Yo, azi suntem off-duty, mergem sa ne kalbasim intr-un night club.
Eh, dar asta se intimpla numai in gandurile mele… 
Violarea feng-shui-ului
Cu putine zile in urma am auzit urmatoarele cuvinte: “Nu mai pot! Femeia asta imi f**e feng-shui-ul”. Expresia fusese rostita de o tinara experta nervii careia stateau sa explodeze din cauza unei alte femei tinere, cu care era nevoita sa lucreze. Expresia mi s-a parut, pe cat de vulgara, pe atit de originala. Nu o mai auzisem pana atunci. O fi de “vina” persoana de la care am auzit-o sau modul in care a fost rostita or circumstantele in care a fost pronuntata, nu stiu.
Stateam si ma gandeam zilele astea cand si cum ar putea sa ne fie perturbat “feng shui-ul” (F.S) si ce trebuie sa facem pentru a restabili echilibrul si fluxul armonios de energie care circula prin microcosmosul fiecaruia din noi:). Metode sunt multe, depinde de caz si cat de iscusit esti in a le alege. Aceasta abilitate vine odata cu practica
Exemplu:
Vineri dimineata. Mergi spre serviciu si ai deja scenariul zilei in fata: Intri pe usa, iti arunci geanta pe un scaun, cu un picior conectezi computerul, in timp ce mainile iti cauta cana pentru ceai/cafea. Dupa sau in timpul unei cafelutze/ceai, citesti noutatile si verifici corespondenta. Te mai uiti alene peste ce ai avut planificat pentru ziua de azi si iti zici ca daca faci asta luni nu moare nimeni. Pe urma mai intri pe niste bloguri care-ti sunt dragi si a caror postari noi le astepti cu sufletul….intins pe monitor. Si iata asa toata ziua…satisfactia e cu atit mai mare cand te gandesti ca ma esti si platita pentru asta. Da, cu scenariul asta utopic intri tu vineri dimineata in oficiu…. Numai ca imediat ce te-ai asezat la birou iti dai seama ca nu ti-i dat sa fii “sam sebe rejisior” in acest sfirsit de saptamana. Ba esti sunata cu tot felul de intrebari printre care se strecoara si lucruri irelevante subiectului si nu poti scapa de indivizi nici daca mimezi o tuse zdravana or te prefaci ca intre timp explici colegei niste lucruri care nu suporta amanare. Ba trebuie sa faci ceva urgent, care-ti solicita concentrarea la maxim, iar tu esti prea relaxata pentru asa ceva. Pe urma mai afli o noutate proasta pentru care nu erai pregatita, ceea ce iti da peste cap toata buna dispozitie. Spre sfirsitul zilei ai o intilnire, la sfirsitul careia iti dai seama ca tre sa stergi si rahatul aparut din urma iresponabilitatii cuiva (de parca nu iti sunt suficiente prostiile pe care le faci tu). Vineri seara din real life: esti stoarsa ca o lamaie, nu ai chef sa vezi pe nimeni, te irita toti si toate, pana si aerul din jurul tau. Aproape de ora sase te apuka “lomka” sufleteasca: esti cu un pas in weekend si nu stii ce sa faci cu el, pentru ca pana acum toate sfirsiturile de saptamana le-ai lucrat, iar timpul liber scares the shit out of you. Iata asta a fost curba care a condus spre gaurirea feng-shui-ul. Ascensiunea catre firul ce leaga toate cele cinci elemente F.S. porneste in momentul in care articulezi politicos “Ei, pizdetz, trebuie sa ma iau in maini”, iar in acelasi timp , pentru orice eventualitate iti viri nesigur in geanta niste dosare legate de serviciu. Ca un “last move” intri in messenger si dai un “buzz” cuiva care stii ca este la lucru si vineri seara dupa sase (te consolezi ca macar nu esti unica).
- Esti?
- Sunt.
- Pana cand?
- Inca o ora, dupa ma duc sa cumpar niste jucarii, merg in ospetie in weekend. Tu?
- Nu stiu. Imi planificasem sa merg la sport intr-o ora, dar nu mi-i a trai dupa agenda in seara asta.
- Hai cu mine la cumparaturi, dupa care ne retragem in vre-un local.
- Hai.
Peste o ora stau si ma ingretosez de produsele turcesti din magazinele pompoase ale Chisinaului. Inca dupa o ora intru in localul preferat. Comand mancare si bautura preferata. Palavragim. La un moment dat incep sa-i birfesc prietenei despre tipul care sta in spatele ei si nu ma lasa in pace cu privirea. Eu il stiu, el nu ma stie. Lui ii place sa se dea in spectacol. Reuseste sa priveasca fundurile tuturor domnitzelor care intra si ies din local si, in acelasi timp, nici de mine nu uita. Alaturi de el mai stau doi tipi. Unul din ei e cu spatele la mine, dar nu mi-i greu sa ghicesc cine este. E unul din unghiurile triunghiului filosofic din care faceam parte candva. E timpul sa ma amuz, imi zic in sinea mea. Trimit un sms, prin care ii zic “pofta buna”. “Posibil ca nu are numarul meu inregistrat”, gandesc eu intre timp. Il vad ca se intoarce si se uita prin sala. Ma inclin putin intr-o parte, ca sa nu va vada, iar daca o sa ma vada, nu o sa ma recunoasca din prima, ca mi-am schimbat look-ul. In timp ce prietena S. imi povesteste despre sterva care a zaibit-o pe parcursul intregii saptamani, observ ca el nu mai este la fel de atent la discutia celor doi colegi. “Mission accomplished”, mi-am zis satisfacuta. La a treia incercare nereusita de a depista autorul sms-ului, mi se face mila si ii flutur din mana. Se apropie, ii ardem o partida de filosofie, iar cand observ ca colega mea se plictiseste, ma prefac ca nu mai am ce spune. Intelege aluzia si se retrage.
Dupa cateva inghitituri de vin, ii povestesc toate frustrarile lui S. Pe urma le ascult pe ale ei. Partea din mijlocul palavragelii nocturne este alocata subiectelor ce tin de aprecierea dolarului, gaurilor din ozon, etc. Dupa care vorbim despre barbati. Imi povesteste despre o fosta iubire intilnita pe internet. Din cand in cand de noi se apropie proprietarul/managerul localului si ne intreaba daca ne place mancare. Mi imi place atentia asta, mai ales ca proprietarul e un barbat care zimbeste frumos, pe S. incepe sa o deranjeze. Dupa o infuzie de ceai verde ne pornim pe la casele cui ne are, mutumindu-se reciproc pentru seara minunata. Parca nu s-a intimplat nimic deosebit. Uneori banalitatile pot fi un balsam foarte bun dupa ce cineva sau ceva ti-a penetrat feng-shui-ul.
Is it just me or?…
Voi tot , uneori, ca din senin, simtiti cum sufletul vi-i taiat in bucatzele mici de parca un bucatar abil si-ar face foarte sirguincios treaba, exploatind cutitul la maxim?
Voua tot vi-i lene sa va ridicati de pe scaun si sa va duceti la veceu, chiar daca simtiti ca ati depasit pragul limita si ca acus cedati si nervos, nu numai fizic?
Voi tot aveti momente cand va spuneti “da-o nah de diplomatie, nu pot sa-l mai ascult pe idiotul asta” si ii trintesti receptorul in nas, scuzindu-te amabil peste vreo cateva ore ca ti s-a descarcat bateria de la telefon tocmai in mijlocul discutiei.
Voi tot petreceti in veceu mai mult de juma’ de ora (dar nu din cauza ca procesele fiziologice va creaza probleme) fara sa realizati ca, de fapt, planificarea strategica se face mai comod la birou?
Voi tot…?
Flashback
Dupa ce am citit pe blogul cititoarei-aproape-fidele despre apartamente in chirie, m-au luat cu asalt amintirile si m-am intors la anii de studentie, o perioada frumoasa si agitata din viata mea. Asadar, flashback: Iaka-ta-ma-s fetitza din provincie venita la oras, plina de dorinta de a ma dedica studiilor oferite de cea mai veche universitate din capitala tzarii-muma.
Primul an de facultate am trait la unchiu-meu (adica, fratele tatei), ca parintii se gandeau ca daca merg in caminele studentesti, atunci o sa ma dedau desfriului si o sa uit de facultate (sau intr-un limbaj mai civilizat: pe parintii ii preocupa faptul ca viata din camin m-ar fi putut sustrage de la scopul primordial pentru care parasisem cuibul parintesc). Si apoi, mai bine sa stai linga persoane apropiate (yeah, right!), se gandeau tot ei in timp ce mie imi era paralel (a zrea! am concluzionat eu mai tarziu).
Al doilea an de facultate am inchiriat o odaie intr-un apartament ce apartinea unei familii tare controversate. Nu intru in detalii, insa momentele care le-am retinut pe parcursul unui an de zile au fost cam urmatoarele:
- stapinului apartamentului ii placea “sa-si traga cartzile” in fiecare zi. Uneori la serviciile lui apelau si prietenii sai.
-sotia sa orice discutie despre barbati o incheia cu fraza “cine dracu’ m-a pus sa ma casatoresc virgina”.
- fiica lor de vreo 12-13 ani, pe linga faptul ca era obsedata de cosmetica si baietzii din curtea blocului, obisnuia sa sune anonim tot felul de persoane si sa le spuna cat de infecte sunt (acesta devenise un ritual zilnic).
Si ca sa ma incadrez si eu cumva in peisajul asta, in una din lunile de iarna, am uitat robinetele deschise in apartament si am inundat vecinii de apartament, vecina de la etajul doi, si am stropit-o putin si pe cea de la primul etaj.
Asa.. anul trei de facultate. Am locuit intr-un camin studentesc. Very nice, very nice. Concluzia este ca daca esti om integru, esti greu de influentat. Viata in camin e frumoasa. Serile de ceai, care durau pana la orele 3 noaptea, nu o sa le uit niciodata. Se organizau in odaia unde locuiam eu cu inca doua colege de facultate. Una blonda si desteapta. Cealalta tot blonda, dar curva. Eu bruneta si pofighista.
Anul patru de facultate. “Splashnaia” viata de camin. Prima jumatate de an am trait-o intr-un camin pentru studenti. Mi-a lipsit mult sala de lectura cu banci de pe vreamea lui papura-voda unde ma retrageam noptile, nu neaparat pentru a invata (numa’ hai nu va ganditi la nebunii, ok?). Mi-a lipsit si muzica lui Vasea burtosu’ pe care il apuka cantatul la chitara pe la orele 2-3 dimineata. Celelalte luni am stat intr-un alt camin, dar cu o alta structura, populat de familii. Locuiam singura. Familii de retardati a caror scop suprem in viata era cumpararea unei masini, “stenka” si alt bred. Ma plictiseau.
Anul cinci. Wawawiwa. Am “schimbat” cinci locuri de trai intr-un singur an. A fost fun, totusi. Aveam mereu la dispozitie o geanta mare, in care imi puneam cartile si alta mica, in care imi impachetam hainele. Deci, always ready to go. Ba plecam ca nu vroiam sa depind de nimeni, ba plecam fara sa stiu si eu de ce, ba plecam “za campaniu” pentru vre-o prietena de-a mea si tot asa. Abia acum imi dau seama ca pe atunci eram independenta de lucruri materiale. Ma gandesc ca acum daca ar trebui brusc sa las totul si sa plec, avind doar minimul la mine, minimul ar fi, probabil: telefonul mobil (pentru a putea oricand sa-mi sun parintii si apropiatii), cardul bancar (“banii nu aduc fericirea, dar contribuie la ea”) si cateva documente precum buletin, pasaport si poate diplome/certificate.
Moleseala
O simt cum se strecoara lent prin vene acompaniata de susurul monoton al ploii de afara. “Nici intr-un caz”, ii declar eu categoric. Imi scot instrumentele de protectie. La un moment dat simt cum peretii barajului creat de mine devin tot mai subtiri. O sperii cu o cafea. Nimic. Mai mananc un mar. La fel. Ma ciupesc de obraji. Aproape nici o schimbare. Imi zic disperat de incurajator ”it’s all about mind” si continui sa ma concentrez asupra textului din fata. “Ce, ce… ap’ ce e cu impactul pana la urma?…”, simt ca e determinata sa ma doboare. Ma ridic somnoros de pe scaun si ma indrept spre usa in speranta ca aerul umed si rece ma va inviora putin. Gresit. Timpul de afara ii este aliat. Pishatul ploii are efect de dimidrol asupra mea. Am descoperit o noua forma de dimidrol: dimidrol care se inspira. E prima data cand natura mi-l administreaza. Pana acum l-am testat doar sub forma de pastile si injectii.
“Ai mila” cedez eu cochet, “nu am facut nimic din ce mi-am planificat, mi-am pus toate sperantele in ziua de azi”. Mi-a zimbit batjocoritor ….
Imbratzishari la zero cost
Voi tot avetzi impresia ca in a doua jumatate a zilei creierul va spune exasperat “fa un refresh mlea, ca acush includ avtopilotu’”….?
Ap’ iaka, ceva de suflet:
Bezna are diferite intensitati
Eram la o sesiune de gimnastica curativa. Mai bine zis eram la sfirsitul unei sesiuni de gimnastica curativa sau: dupa 30 de minute de “inspira-expira” intens, zaceam semi-moarta pe salteaua din sala de kinetoterapie si ma relaxam in pozitia indianului, sub ochii vigilenti ai medicului. La un moment dat, am simtit ca linistea din sala pustie a fost intrerupta de catre intrarea cuiva. Dupa ce m-am ridicat de jos am vazut un scaun cu rotile intors cu spatele la mine. In partea de jos a scaunului am vazut atirnind un picior. Era un picior de copil… Ulterior, am aflat ca baietzelul avea vreo 10 ani. Celalalt picior “i-l mincase” porcul… M-am cutremurat. Dar asta era abia inceputul unei istorii al carui sfirsit mi-i teama sa mi-l imaginez. Baiatul are o mama vulgara si neglijenta. Atit de neglijenta, incit la un anumit moment copilul a fost “vindut” in Italia. Petrece mult timp prin spitalul unde l-am intilnit. Uneori sta si cate cinci luni acolo. Nu ca ar fi neaparat cazul. Medicii deja il considera de al casei. Are un vocabular care te ingrozeste. Doar 10 ani din viata….
Stiu ca viata nu e blinda cu nimeni si tragediile sunt inevitabile. In acelasi timp, cazuri similare sunt foarte multe. Copii traficati, copii abuzati, inclusiv de parinti. Cazurile de abuzuri fizice asupra copiilor au crescut de doua ori in 2008, comparativ cu 2007. Anul 2008 inca nu s-a finalizat… Si, atentie, este vorba numai de cazurile de abuz fizic declarate… Crestem o natiune de traumati…
Ah, Mr. Darcy!
Eu sunt pragmatica. Eu sunt asa de pragmatica incit uneori mi se face rusine. Din motive inexplicabile pana acum, consider ca pragmatismul afecteaza feminitatea. Nu stau sa analizez cat de adevarata sau idioata este declaratia, doarece “this is not the point” in momentul asta. Ideea este alta: cand vad ca pragmatismul ma robotizeaza, ma retrag galant. Refugiul poate fi sub diferite forme. Inca nu am descoperit formula perfecta, daca o cunoaste-ti, zice-ti si mie…:) Weekendul asta, par example, am privit doua episoade din “Pride and Prejudice”, versiune BBCWorld ( mai este o versiune, in rolurile principale fiind Matthew Macfadyen si Keira Knightley).
Off, voi ati vazut ce privire are Mr.Darcy?:)
Nustiu daca puteau sa aleaga doi actori mai buni pentru a interpreta aceste doua roluri (Colin Firth – Mr.Darcy si Jennifer Ehle – Lizzie): http://www.youtube.com/watch?v=z1xlIZsS6sY&feature=related
Mai multe despre film: http://www.bbc.co.uk/drama/prideandprejudice/
O, tu, cifra 9
Azi este 9 septembrie, adica 9/9. Exact peste un an va fi 9/9/9 [hai sa inchidem ochii la cifra 2 (din 2009), lasati-ma sa visez in voie].
9/9/9 in stare profunda de ebrietate arata ca 6/6/6 …
Mie imi place cifra 9. Cifra 9 m-a urmarit si continua sa ma urmareasca peste tot. Cifra 9 imi poarta noroc. Biletul 9 la examene, intrebarea 9 la teste, numarul 9 in autobus si lantul de aberatii continua la nesfirsit. Recent, am descoperit ca daca adun cifrele din coordonatele mele de intersectie cu terra (adica, data, luna si anul nasterii) tot la 9 ajung. Si mai recent decat precedentul recent, am obtinut cifra 9 adunand toate cifrele din numarul cardului meu bancar.
Eu, incepind de astazi 9/9, si pana la 9/9/9, voi face 9 lucruri pe care, din varii motive, nu am reusit sau am indraznit sa le fac pana acum [primul cred ca ar fi sa dorm mai mult si sa bredesc mai putin ]. Ziua de 9/9/9 va incununa capodopera …
Nonsens impotent
Citeam undeva zilele astea ca viata nu trebuie sa fie tratata ca pe un obiectiv in sine, ci trebuie sa fie descoperita in fiecare zi. Acest lucru mi-a amintit de alte cuvinte care sunau cam asa: cand a fost ultima data cand ai facut ceva pentru prima data? …..
Unde a disparut buchetul mare de trandafiri rosii de pe biroul meu, trandafiri pe care eu ieri singura mi i-am facut cadou? De ce mi-am dat seama de disparitia florilor astea superbe abia acum seara cand mergeam spre casa?
De ce un magazin de mobila tre’ sa se numeasca “Barcelona”, mai ales ca intrarea este intr-un bloc vechi de locuit care sta sa se darame in orice moment, iar geamurile numai a Barcelona nu-ti vorbesc?…
O zi incolor de linistita.
