Ena

Arunc un urlet nesonorizat in noapte, care prin frecventa sa inalta sparge timpanele bacteriilor viitorului meu pentru cel putin urmatorii cinci ani. Noaptea, scuturata din rutina ei, imi trimite in semn de complicitate cateva stele. La randu-mi, drept recunostinta aprind lumanarile de pe geam, caci stiu ca ei ii place sa se scalde in lumina lor. Am devenit aliati, iar fidelitatea mi-a rasplatit-o prin a ma invata sa privesc dincolo de bezna ei. Vreti sa stiti ce se afla de cealalta parte? Plaja sufletelor nude…

Oamenii pe care ii intilnesti in circumstante oficiale, pot fi tare diferiti in afara orelor de lucru ori atunci cand isi slabesc nodul cravatei de la gat. De exemplu, cu cativa ani in urma, eram la o conferinta in Polonia. Conferinta a adunat mai multa lume din diferite tari, care au venit sa se dea cu parerea cat de naspa le poate fi tarilor cu regiuni separatise si sa asculte tot felul de ambasadori si experti a caror discurs diplomatic puteai sa-l intuiesti fara sa te obosesti sa-l asculti. Plictiseala mare, mai pe scurt. Pauzele de cafea din prima zi au adunat in jurul meu un olandez de origine tailandeza, un sirb, un italian si 3 polonezi (2 f si 1 m). Gasca formata a fost tare electrica, parca eram toti facuti de o mama, dar de la tati diferiti. In aceasta formula am petrecut toate cele 3 zile de conferinta si 3 nopti de familiarizare cu cultura poloneza.

Iata cam cum arata tabloul de familie:

Tailandezul S. era tare destept, asa de destept de incepeam sa ma complexez. Pe linga aceasta era tare vorbaretz, mereu avea ceva de spus. Era atit de vorbaret, incat dupa ce m-am intors in Moldova, vocea lui cu accent tailandezo-olandezo-englezesc m-a urmarit inca cateva zile prin somn, de-mi parea ca incep sa am galiunishi. Ii mai placea sa benefieze de tot ce se oferea gratis, chiar daca uneori nu era necesar. Servetele gratis, de ce nu? Dulciuri de la restauranciku din tren gratis, las’ sa fie, you never know.

Sirbul P., o fire mai timida si visatoare, ochi negri, par negru, nu prea inalt de statura. Vorbea metaforic. Adevarat Eminescu. Incepea sa-mi vorbeasca de fiecare data in sirba, iar eu in rusa, desi nici unul din noi nu cunostea o iota din limba in care era abordat. In fiecare seara, inaite de raiduri-le noastre de noapte, venea si statea in camera mea de hotel. Eu nu aveam nici o treaba cu el, iar el nici o treaba cu mine. In ziua cand plecasem de la conferinta a furat bateriile de la telecomanda tv-ului din hotel si le-a pus la dictofonul care nu fusese utilizat pe parcursul conferintei din cauza lipsei acestora. Ne-a inregistrat pe toti in timp ce stateam in tren si ne curgea krisha colectiv, in cateva limbi ale lumii.

Italianul D. Simpatic baiet si plin de umor. Avea o problema cu legitatzile economice stabilite in EU. Cu el si tailandez am mai petrecut o zi impreuna in Krakow. In noaptea in care ne indreptam cu trenul spre Krakow, a zis foarte ferm ca imediat ce ajungem la hostel (trebuia intai sa cautam unul, ca nu rezervasem nimic) vom iesi in oras sa ne distram si nici sa nu indraznim sa refuzam. Loc de dormit am gasit pe la orele 1 noaptea. Ghiciti cine a cedat primul oboselii si somnului:D. Tot el a rezervat online mie si tailandezului hotel in Varsovia. Inca bine ca hotelul cela mai avea odai libere, caci D. parea sa fi uitat sa apese pe “submit” button, atunci cand se apucase sa faca rezervarea.

S., poloneza durdulie. Facea parte din organizatorii evenimentului. Ceilalti polonezi din gasca o iubeau. Era encyclopedia lor. Si avea un umor la fel de encyclopedic. Foarte grijulie si atenta la detalii.

P. si ea de origine poloneza. Blonda, finuta la suflet, dar si la corp, de-ti venea sa opresti vantul cand adia in directia ei. Avea o engleza oribila. Dar la un anumit moment al serii acest lucru a inceput sa conteze mai putin:D. Colegii ei, mi-au povestit cum intr-o seara P. s-a luat la intrecere cu alcoolul. Peste ceva timp, a decis sa plece acasa, si-a luat ramas bun de la toata lumea si dusa a fost… pana la scara blocului unde a si adormit:D

K, polonez si el. Brunet si visator. Artistic. Parca era Calin. Avea prietena care inchiria apartament in acelasi oras. Incapator apartament

Eh, mi-i dor de conferinte petrecute in afara tarii:)

M-am dat in cautare generala de doua luni. Ma caut peste tot, dar celulele imi sunt diseminate in toate colturile universului si nu e atit de usor sa ma regasesc. Am gasit o parte din mine in apa limpede si calda de mare; aplauzele ritmice ale valurilor si cerul presarat cu stele al lunii august mi-au lipit pe sufletul menstruos inca cateva zeci de particule pierdute. Mi-am plimbat insomnia prin bezna noptilor de vara culegand raspunsuri la intrebarea “de ce?”.   Am sfredelit cu privirea seri la rand fumul de tigara din localurile in care ma refugiam, in speranta ca dupa nourii de nicotina consumata de altii se ascunde ceea ce caut eu . Am netezit suprafata self-esteem-ului cu recunostinta din ochii celor mai tristi ca mine si laudele celor care mi-au simtit valoarea. Am batut la usa marilor filosofi, dar am facut cale intoarsa pentru ca nu am avut rabdare sa-i ascult. Am permis uitarii sa ma contopeasca cu ritmul frenetic al pasilor uzati de lungi plimbari, incercand a intelege de unde vin si care imi este destinatia.  La un apus de soare mi-am dat seama ca m-am pierdut din nou.

Mi-am pus firele de la mp3 in ureche, am stins lumina in odaie, iar mai apoi cu degetele bronzate am strivit flacara luminarilor de pe geam, am tras aer in piept pentru un oftat adinc si… am amutit. Nu era din cauza ca am adormit la jumatate de inspiratie, ci pentru ca am ramas vrajita de ceea ce am vazut prin geam: lumina felinarului din fata blocului cadea misterior deasupra virfurilor de copaci care se leganau intr-un “slow motion”  tulburator de mistic, insotit de ritmurile muzicii ce se revarsa la mine in urechi. Mi-am amintit de Twin Peaks si era pentru prima data cand acest gand nu-mi genera fiori de frica.  Am adormit vrajita.

Imi plac mult luminarile aprinse, in special cele colorate. Am cateva pe geam si am inceput sa le aprind in fiecare seara imediat ce ma intorc acasa, lasind, in acelasi timp lumina aprinsa in odaie; nu-mi place intunericul, iar in ultimul timp, nici semi-intunericul.  In timp ce ele ard, imi vir degetele in ceara fierbinte si lichida sau o torn peste degete. Ma fascineaza sa simt cum ceara se solidifica pe propria piele.

Faza incipienta de tranzitie a tarii noastre a sporit nivelul de romantism in sufletele moldovenilor, in special a celor de la sate. Gateau si luau cina la lumina lumanarii, se delectau grosolan cu mai multe sticle de vin la lumina luminarii, isi spalau picioarele obosite la lumina luminarii… si tot asa… Copil fiind, invatam tot la lumina luminarii. Intr-o seara, mi-am pirlit bretonul tot la lumina luminarii calarind tot felul de teoreme geometrice.

Luminarile imi mai amintesc si de seara Sfintului Andrei, adica, iarasi de copilarie. Obisnuiam sa ma alatur “fetelor mari” din vecinatate si sa facem tot felul de prostioare care tin de prezicerea viitorului si alte aberatii.  Intr-o astfel de noapte, mai multe domnitze am fost invitate la o vecina proaspat casatorita, care candva facuse parte din gasca de “fete mari” cu citiva ani mai mature decat noi, care nu ne acordau atentie noua, celor cu muci la nas si cu sutienii umpluti cu vata. Pentru a intra in gratia lor, trebuia sa le facem concert in zilele de odihna, adica: sa ne adunam la baia parasita din mahala si sa le cantam sau sa facem tot felul de scenete, iar ele, in calitate de spectatori sa ne priveasca si sa ne comenteze. Fiecare din noi, cele mai mici, aveam cate un nume de vedeta sovietica. Eu eram mai mult pe post de prezentator/moderator, ca nu prea stateam bine cu auzul muzical, in schimb introducerile in tema de care eram responsabila, te faceau sa te pishi de ris. Dupa orele de cultura rustica, ne permiteau sa stam in compania lor si, astfel, auzeam tot felul de secrete si birfe ce vizau flacaii din sat sau alte mindre pe care astea le invidiau. Revenind la Sf. Andrei si vecina Nelea: ne-a chemat intr-o astfel de seara la ea oferindu-ne spatiu pentru a ne “vraji”. Dupa ce am inebunit de cap scroafa gravida din gospodaria femeii si cainele bleg din curtea ei, ne-a zis ca stie o vraja foarte eficienta, insa pentru a avea un rezultat cat mai aproape de realitate, trebuia sa raspundem foarte sincer la un sir de intrebari, pe care urma sa le adreseze tot ea.  Pline de dubii si scepticism, nu am rezistat, totusi, tentatiei de a ne viri sub pat, cu lumina stinsa in odaie, tinind in maini oglinzile mici in care trebuia sa ne uitam foarte atent in timp ce avea sa raspundem intrebarilor ce urmau sa ne determine viitorul si sa contureze chipul ursitului in oglinda.

Intrebarile erau, bineinteles, cit mai intime. Majoritatea a raspuns la toate intebarile tinerei femei, care se distra in tot bunul pe seama noastra. Insa, in acel moment, noi eram preocupate de altceva si mai putin de lezarea inteligentei. Ultimele doua intrebari au format apogeul acelei seri. Au fost adresate pe un ton cat se poate de serios si important, ca si restul, de altfel: Voi sunteti proaste?. “Nuuuu!!!” am raspuns noi juma’ prinse in tot procesul asta, care urma sa ni-l vizualizeze pe Fat-Frumos, juma’ surprinse de intrebare. “Atunci de ce v-ati virit sub pat?”- a intrebat ea.

The moment of truth gets you, mai devreme sau mai tirziu…

Ma intorceam de la ora de shaping foarte relaxata si ma indreptam spre nr.1. Eram atit de relaxata, incit la un moment dat mi-am dat seama ca fredonam prea tare niste melodii din a caror versuri cunosteam doar primul rand, iar restul reprezenta mormaiala unei domnitze obosite si fara auz muzical, dar careia nu prea ii pasa la ora respectiva…Avusesem o dupa-amiaza de luni mai placuta… “God put a smile upon your face”….na-na-na-na….si tot asa…. “Pink is my new obsession”…. La un moment dat serenadele mele au fost intrerupte de catre o doamna care statea pe o banca in centrul orasului si canta in tot sensul cuvantului fara prea mare sinchiseala fata de trecatori, parea sa savureze momentul la maxim. Am vazut-o doar din spate. Avea parul de culoare intunecata, iar in el prinsa o floare vie, mare si de culoare alba. Initial mi s-a parut ca e beata, mai apoi mi-am data seama ca era dusa cu pluta, sarmana… oare ce simt oamenii a caror minte a luat-o razna? Poate ca tocmai acestia sunt fericiti cu adevarat…

Intimplarea mi-a adus aminte de copilarie. Aveam in sat o femeie, pe care o numeam Liuda lui Vavulea, ultimul fiind sotul ei, care a hotarit sa-si ia viata la un moment dat, dupa citiva ani de alcoolism intensiv. Ei “i s-a dus krisha” de la atita bataie primita de la sotul sau. Obisnuia sa mearga seara in cimitirul din centrul satului si sa recite “Miorita”. Avea un glas foarte puternic. Dupa balada, urmau cantece si bocete, care iti rupeau sufletul, fie de jale, fie de sperietura pe care o trageai cand tacearea noptii era intrerupta de glasul ei puternic si fioros pe alocuri. Uneori, vara, cand nu puteai respira din cauza arsitei, o puteai vedea umblind prin sat incaltata in cizme de iarna si cu manusi medicale imbracate pe maini (sotul ei fusese medic, iar ea sora medicala). Ei i se alatura si fiica cea mai mica, care isi iesise din minti si ea…