Minciuna
Mi-i greu sa iert persoanele care mint. E vorba de minciunile venite din partea oamenilor apropiati. De ceilalti mincinosi imi pasa mai putin. Stiu ca, uneori, unele devieri de la adevar isi au rostul, dar nu atunci cant te fac sa te simti tradata dupa ce le descoperi. Mai stiu ca uneori oamenii care ne iubesc (parinti, frati si surori, iubiti si iubite, prieteni), isi permit sa ne minta doar in cazuri extreme, atunci cand le e frica ca daca am afla adevarul imediat am putea fi afectati intr-o masura mai mare (de fapt, tot la ei se gandesc in momentul cela, nu va flatati ca e vorba direct de binele vostru), decat daca am afla mai tarziu. Gresita abordare, cred eu.
Mi-i atit de greu sa iert poate din simplu motiv ca nu mint persoanele pe care le iubesc. Nu pot minti, de parca mi-au injectat la nastere serul adevarului (vorbesc strict de viata personala). De mic copil am fost mereu pentru dreptate. Ma certam cu parintii cand vedeam ca ceva nu e corect (desi viata nu este o linie dreapta si ce e incorect pentru moment, poate fi corect pe termen lung). Ma certam cu altii cand vedeam ca cineva este tratat prost pe nedrept. Oamenii ca mine mor repede si nu de “moarte buna”:) De ce? Pentru ca lumea este o mare nedreptate, iar decat sa incerci sa schimbi lumea, adica oamenii din jur, mai bine iti viri un deget in fund si-ti faci masaj la prostata.
Mi-i atit de greu sa accept minciuna incat ma sufoc. Nici macar ganduri de razbunare nu am. Nici sila nu-mi este. In acelasi timp, nici indiferenta nu pot fi. Pur si simplu, ma sufoc. Am sensatia ca in orice moment o sa explodez in miliarde de particole care vor molipsi universul de simtul dreptatii si lumea va fi mai putin infecta…
